Trăiesc într-o lume de hârtie, între pereţi moi ce se clatină periculos de fiecare dată când bate vântul nehotărârii. Când curg lacrimi e un haos. Oraşul, lumea mea slăbită, cade. Se ridică înapoi, a doua zi, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Atâta doar că oamenii sunt mai tăcuţi.
Câteodată ajung să mă gândesc la cât de barbari suntem prin faptul că nu ne gândim, măcar puţin, la pomii ce vor fi tăiaţi pentru ca noi să ne putem reface pereţii atât de dragi şi-atât de nesuferiţi, pe de altă parte. Meditând astfel, contrastele acestui univers al meu mă năucesc, din când în când. Aproape că nu mai pot respira! Mă sufocă atâta hârtie, atâta prostie, atâta nepăsare, atâta, atâta…Până şi ideile mi se-nghesuie în minte, apoi în cerul gurii, grăbindu-se fiecare să iasă prima. Şi-aşa ajung să aberez…
Cu toate prostiile pe care, iată, le slobod în lume, nu rămân neînţeleasă! Mai e cineva, undeva, care, în prostia mea, să mă-nţeleagă…
Deci nu sunt singură!
No comments:
Post a Comment